Mihai Stefan, personajul. Povestea concurentului care i-a imitat pe Florin Piersic si Gigi Becali la "Romanii au talent"

05 Martie 2013, 12:09


	Mihai Stefan, personajul. Povestea concurentului care i-a imitat pe Florin Piersic si Gigi Becali la "Romanii au talent"

"Ma, fiti putin atenti!", le-a atras atentia spectatorilor tanarul Mihai Stefan, alias Florin Piersic sau Gigi Becali, in functie de personajul in pielea caruia alege sa intre cu mult umor.

"Esti primul care m-a impresionat", i-a spus Mihai Petre baiatului de 17 ani, care si-a incheiat reprezentatia cu o gluma in stilul caracteristic becalian: "Cum omori un strut? Il sperii cand e pe ciment". "Sunt convins ca o sa ajunga un mare actor", a incheiat Petre, dupa ce Mihai Stefan a primit din partea juratilor cei 3 de "Da" pe care si-i dorea atat de mult.

Voi incepe cu inceputul...

M-am nascut la data de 18.02.1995, la Iasi, in cartierul Pacurari. Familia mea numara, cu tot cu mine, patru membri.
 
Mama este si in prezent asistenta medicala, iar tatal meu, politist de frontiera. Prima jumatate a copilariei nu mi-o amintesc foarte bine, insa tin minte un lucru pe care nu-l voi uita niciodata: pe la 5 ani, la data de 21 ianuarie 2000, familiei mele i s-a mai alaturat un tanar membru: sora mea, Ioana. La inceput, am fost oarecum bulversat pentru ca eu imi doream extrem de mult un fratior insa, in timp, am realizat ca altfel poate nu ar fi fost la fel de frumoasa si de speciala viata mea.

Am fost crescut in conditii decente si nu ma pot plange ca mi-a lipsit ceva. Am avut parte de afectiunea ambilor parinti si a bunicului meu, care, la 67 de ani, inca locuieste cu noi.

Copilaria mea nu a fost una foarte  sofisticata, daca o pot numi asa. Ma refer la faptul ca nu am crescut de la 6 ani cu tableta si cu cine stie ce fel de marci de telefoane sofisticate. Am fost educat dupa "regimul vechi",  dupa regimul dupa  in care s-au orientat si parintii mei, insa, in timp, am invatat sa ma descurc singur in diferite situatii.

Imi amintesc cum la varsta de 8-9 ani am inceput sa ies pe afara cu diferiti prieteni de la bloc si cu unii colegii de clasa. Jucam tot felul de jocuri ale copilariei si, sincer sa fiu, am un sentiment de nostalgie pentru ca s-a incheiat perioada aceea a vietii mele, dar ma simt mandru gandindu-ma ca am fost poate ultima generatie care a prins acel tip de jocuri, acea mentalitate, acel comportament. Ma uit la generatiile din prezent, si la cele ce vor urma, si ma ingrozesc.

Acum cateva zile chiar am zarit un pusti cu un smartphone, se plimba singur pe strada, telefonul fiind, in comparatie cu el, mult mai mare. Ma gandeam daca dupa colt il asteapta alti baieti mai mari si i-l fura? Sau daca un om al strazii ii va face rau, doar pentru acei bani pe care ii va incasa pe telefon pe care il va vinde. Ei bine, noi nu traiam cu frica aceasta. M-am bucurat la maximum de copilaria mea, de sentimentul acela jucaus care se zbatea, parca, in sufletul meu. Mi-am prelungit copilaria cat am putut de mult, pentru ca, si acum regret, pe deoparte, ca m-am maturizat. Cu toate acestea, ma simt bine cand ma gandesc cate amintiri frumoase de atunci mai am.

Am ajuns la un capitol foarte interesant pentru mine, presarat cu detalii foarte picante: adolescenta

Adolescenta mea a fost si inca este o perioada mai mult sau mai putin reusita a vietii mele. Odata cu inaintarea in varsta, era normal ca si presiunile parintilor sa creasca. Pot spune ca mama mea a fost singura persoana care m-a sustinut in absolut tot ce am realizat pana acum: de la toate poznele pe care le faceam, pana la cele mai mari succese pe care le-am avut.

La liceu am intrat cu cea mai mare medie dintre dintre baieti la probele de admitere. Am fost foarte incantat. Am intalnit personae minunate, cu unele fiind si prieten foarte bun dar, mai presus de toate, am intalnit o fata. Primele mele relatii au fost in scoala generala, relatii pe care le-am pierdut, punand, ca orice baiat, suflet. De data asta simteam ca e diferit. Chiar si in prezent, marturisesc ca sunt indragostit de fata pe care am cunoscut-o tocmai in clasa a noua si inca merg pe premisa ca "timpul aseaza lucrurile".

La capitolul "dragoste" trebuie sa marturisesc ca am fost mereu foarte ghinionist

Intotdeauna am fost dat la o parte, pentru ceva mai bun si am fost obisnuit sa traiesc in jurul aceluiasi complex: Ca sa nu apara cineva mai bun, trebuie ca eu sa fiu cel mai bun. Practic, asa m-am dezvoltat ca personalitate. Am indurat multe suferinte si dezamagiri, dar cea mai mare dintre toate s-a produs recent. Am fost inca o data respins si dat la o parte tocmai de o fata pentru care, culmea, chiar aveam sentimente reale. Chiar daca in sufletul meu exista o lupta de neimaginat, eu prefer sa-mi pastrez o atitudine care sa fie pe placul tuturor.

Intotdeauna am cautat sa ma exteriorizez in preajma persoanelor care chiar ma cunosc, si de multe ori am "bagat mana in foc" pentru prietenii mei. Am avut o perioada cand am devenit putin paranoic, si nu prea mai doream sa relationez cu persoanele din jurul meu, tocmai pentru ca nu mai aveam incredere in mine. Insa, timpul si viata m-au invatat ca, pentru a avea incredere in altii, trebuie mai intai sa ai incredere in tine. Daca inainte ma ghidam dupa parerile altora, acum sunt stapan pe deciziile mele si imi asum responsabilitatea pentru tot ce fac. Ce consider ca este important de stiut despre mine, ca si individ intr-o societate, este ca nu imi place sa fiu batjocorit sau sa ma las calcat in picioare. Am preferat mereu sa invat din greselile mele, nu din greselile altora.

De asemenea, lasand la o parte aspectele legate de "framantarile" mele interioare, tin sa spun ca, in ciuda tuturor dezamagirilor si neplacerilor, viata mea este foarte frumoasa. Acum am multi prieteni apropiati, cu care rad in fiecare zi. Nu exista o zi din viata mea in care sa nu zambesc.

Acum as dori sa trec la partea interesanta, si anume : cum mi-am inceput ,"viata de actor". Ironia sortii face sa fiu impins de la spate de mama si sa fiu inclinat spre teatru. Imi amintesc si acum vorbele doamnei mele invatatoare. In clasele I – IV, fiind copil, imi imaginam tot felul de bazaconii legate de ce voi face cand voi fi adult. Tineam mortis sa devin pompier sau agent la trupele speciale, in orice caz, sa fiu un erou. Cand i-am impartasit aceasta doamnei invatatoare, a zambit si mi-a spus: "Nu, Stefan. Nu, gresesti!" si nu stiam de ce ii lacrimau ochii. Insa, cu acea sclipire in ochi care ma tulbura si cu un glas domol, mi-a spus: "Tu vei deveni actor!"
   
Si iata cum, poate coincidenta face ca, in clasa a saptea, mama sa vina acasa si sa ma intrebe daca nu vreau sa ma inscriu la un curs de teatru. Cu mare drag, am acceptat si asa am pornit pe acest drum. Pe parcurs, m-am dezvoltat, am continuat sa studiez, sa aprofundez, m-am indragostit de arta aceasta, m-a obsedat.

La numai cateva luni dupa inscrierea la cursurile de teatru, eram deja premiat la un festival local de teatru cu premiul pentru cel mai bun actor

Astfel, fiind marcat de succesele pe care le-am avut, m-am hotarat sa dau la Colegiul National de Arta "Octav Bancila" din Iasi. Parintii mei nu au fost de accord, in special bunicul si tatal meu. Dar, din nou sustinut de mama mea, am reusit sa trec peste critici si m-am vazut la liceul de arta, facand ceea ce imi place. Aic, a inceput adevarata treaba. Altii imi spun ca sunt extraordinar, insa eu incerc sa pastrez cat de cat un spirit de modestie. Mi-am propus sa imi concentrez toate fortele pe Olimpiadele Nationale de teatru la individual si colectiv.
 
Talentul meu  nu stiu sa va spun de cand l-am descoperit. Ma consider un actor dintotdeauna. Insa, cert este ca ceea ce am prezentat la "Romanii au talent" a fost doar  un sfert din potentialul meu. Cred ca prin clasa a zecea am inceput sa imit diferite personaje pentru ca ma fascineaza sa privesc lumea si prin "ochii" altora.

Lumea crede ca daca il imit pe Florin Piersic dau un exemplu, este o treaba pe care o pot face multi. Tocmai, ca nu e. Asta face diferenta dintre un imitator si un comediant. Ceea ce incerc eu sa transmit publicului cat sunt pe scena sunt emotiile mele, trairile personajului, dar si o stare de buna dispozitie.

Pe scena, prefer sa nu fiu cunoscut ca Mihai Stefan, concurentul de la "Romanii au talent", imitatorul. Din contra, prefer sa fiu cunoscut ca un actor umil, care isi face treaba si isi slujeste arta: Mihai Stefan, personajul. Aceasta este, de fapt, esenta artei.

"Romanii au talent" inseamna pentru mine mai mult decat o emisiune, mai mult decat o oportunitate sau un mod de promovare

Inseamna o provocare, o ocazie de a le demonstra celor care s-au indoit odata de mine ca sunt in stare de lucruri marete. Intr-adevar, poate nu voi ridica sala in picioare, dar mi-am promis ca se vor prapadi de ras, incat nu vor putea sa stea nemiscati pe scaune. In preselectii am reusit acest lucru. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l sun pe tatal meu, sa-i spun rezultatul, dar nu ca sa se mandreasca cu mine, ci pentru a-i demonstra ca pot. Acesta este obiectivul meu la "Romanii au talent". Si o voi face.

Schimbarile vor aparea de la sine si cred ca, daca voi ajunge in galele live, viata mea se va schimba radical. Voi fi recunoscut pentru meritele mele. Voi face tot ce-mi sta in putinta pentru a reusi o performanta, pentru a ma autodepasi. In ceea ce priveste premiul, prefer sa raspund la aceasta intrebare, la fel ca la preselectii: Mai intai sa ajung in finala, si atunci ma voi gandi la premiu.
In orice caz, garantez show.  Prefer sa merg pe deviza raposatului nostrum maestro, Jean Constantin: "Daca viata-i de vanzare, sa ne batem joc de ea".

 




Vezi episoade in intregime pe

ȘTIRI SIMILARE

STIRILEPROTV.RO

Mai mult pe STIRILEPROTV.RO