M-am născut pe 10 martie 1990, pe la șapte dimineața, cel mai probabil la Spitalul Județean din Tulcea. Maica-mea mi-a povestit ca o data m-a alăptat o femeie de etnie roma și n-am făcut mofturi.

Taică-miu, Ștefan, are vreo 48 de ani. În tinerețe a fost pescar ca și tatăl lui, dar de vreo 19 ani este agent la penitenciar. Serios, ca politist, nu ca prizonier. Maică-mea, Lidia, are 46 și e plecata prin Portugalia de vreo cîțiva ani, unde mai am o grămadă de unchi și de mătuși. Nu e foarte ușor, dar ne descurcăm, ba mergem noi la ea, ba vine ea la noi cu fiecare sărbătoare. Cand eram mai mic și a plecat prima oara țin minte că mi-a fost un pic greu, mai ales că eram foarte atașat de ea, dar tind să cred că a fost o experiență care mi-a prins foarte bine.

Pînă pe la 7 ani am locuit în Delta Dunării, la Chilia Veche, satul care poartă și numele brațului. Deși eram fix la sursă, țin minte că nu prea îmi plăcea peștele, spre deosbire de acum. Singurele lucruri care îmi plăceau erau icrele negre, pe care le mîncam aproape săptămînal, fiindcă pe atunci populația de sturioni din Deltă era numeroasă. Cred că am mîncat caviar de zeci de mii de euro fără să-mi dau seama, pentru că eram un copil și n-aveam noțiunea că ăsta e cel mai scump aliment din lume. Il mancam direct din borcan, cu lingura, sau pe paine cu margarina. Apoi, la 7 ani m-am mutat la Tulcea, unde am si fost la scoala. Am fost un puști mai ciudat, îmi plăcea mai mult să mă joc singur în casă decît afară. Eram un mic tocilar. Cîțiva ani mai tîrziu mi-am dat seama că poți fi ciudățel și fără să fii un tip de care se ferește lumea, să fii ciudățel la modul interesant. Mi-am facut prieteni, iubite, dusmani. Prin clasa a 12-a eram așa de dornic de mai mult și de mai nou că simțeam că mă sufoc în Tulcea. De abia așteptam să ajung la facultate.

Problema cu stand up-ul e că n-a fost un talent pe care l-am descoperit deodată. A fost o chestie de care eram pasionat. Mă uitam la specialuri din afară, la clipuri cu comedianții noștri de pe youtube și mi se părea uimitor ce fac. Într-o seară, după ce am ajuns la București, am văzut că se ține un open mic, o seară a amatorilor. Am zis că trebuie să încerc și eu, că n-am ce pierde. Evident, prima experiență a fost un dezastru. M-am certat cu un om cu pălărie, am dat 10 glume din care n-a mers aproape niciuna, deci practic m-am umilit. A fost un fel de semn că nu-i o carieră pentru mine. Dar din fericire eram prea tanar si incapatanat ca sa accept asta. M-am dus în continuare la serile de open mic, avînd în continuare show-uri extraordinar de proaste cu maximum un rîs pe set de 10 minute. Nu era ca și cum aveam ceva mai bun de făcut. Plus că i-am cunoscut pe toți băieții ăia pe care îi admiram eu de pe youtube. M-am și lăsat de vreo două ori complet de meserie și cam pe la a treia tură am început să înțeleg despre ce e vorba la stand up comedy, filosofia pe care trebuie să o ai în cap atunci cînd urci pe scenă, și de atunci parcă show-urile nu mai ieșeau oribil. În perioada aia l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Radu Isac, care mi-a fost un fel de mentor, chemîndu-mă să deschid show-urile lui sau cu el prin țară, exercițiu care mi-a prins foarte bine și m-a ajutat să scriu. Calmul lui si faptul ca nu-i pasa ca mai dadeam chix m-au ajutat foarte mult. Doi ani mai tîrziu făceam deja show-uri de deschidere pentru absolut toți comedianții, de la Teo la Micuțu, de la Costel la Bordea, o experiență din care iarăși înveți enorm. Am mers prin țară cu ei, am văzut publicul din provincie și m-am îndrăgostit iremediabil de stilul ăsta de viață în care lucrezi ca să faci oamenii să rîdă și primești bani frumoși pentru asta.

 

Prietenii mei apropiați încă nu-s convinși că am o carieră din asta, dar nu pentru ei sunt amuzant pe scenă, ci pentru public. Cand văd că sunt atîția oameni care vin la show-uri sunt un pic surprinși si nu stiu cum sa se obisnuiasca cu faptul ca deja ma cunosc niste oameni.  De ai mei ce să zic, le-a fost și le este teamă, și pe bună dreptate de multe ori, că nu e un job sigur din care să ieși cu o pensie. Așa e. Și cu toate astea, acum sunt mîndri de mine și mă susțin și ei cum pot.

 

Cursuri de stand up n-am făcut, nu cred că există la noi și sincer nici nu cred că ar trebui să existe. Cel mai bine e să te lovești de public, să-l asculți și să-i răspunzi. Dacă o faci bine, o să te recompenseze, dacă nu, o să te pedepsească. În schimb, în toamna lui 2013 am participat la primul festival românesc de stand up comedy, pe care l-am și câștigat. A fost un concurs în care m-am întrecut cu alți 19 comedianți, dar la care m-am dus cu încredere și iată că am plecat acasă cu premiul. Nu țin minte să fi mostenit talentul ăsta de la cineva, deși bunicul din partea mamei era destul de miștocar. Cînd eram mic, voiam să mă fac preot, într-un fel, s-a nimerit. Tot spun vrăjeli către o grămadă de oameni ca să îi fac să se simtă mai bine, dar măcar sunt vrăjelile mele. De iubire am avut parte, deși nu-s cel mai ușor om de iubit din lume. Sînt căpos și pretențios, deși nu dau nimic la schimb, dar și cînd mă lovește iubirea, e o doză din cea mai pură iubire care există. Ca orice clovn, partea tristă e mai tristă ca la oamenii obișnuiți, pentru că noi oscilăm între extrema veseliei, a rîsului și cea a singurătății și a adevărului trist din spatele rîsului. Și cand suferim, suferim, tată... 

  

Oricît de mult m-ar speria cariera asta, peste 5 ani mă văd făcînd tot asta. Am un grup de umor pentru care scriu sketch-uri care merg virale pe internet (vezi Școala Vieții sau emisiunea #nimicnou), mai scriu pentru cel mai bun săptămînal de umor și satiră (cațavencii). Mă văd făcînd asta doar la un alt nievel, un nivel la care o fac mai bine și mai sincer. Și pe mai mulți bani. J

 

Chiar nu tind spre a fi celebru, mi se pare că aduce după sine mai multe probleme decît beneficii. Ceea ce-mi doresc cu adevărat e ca oamenii care mă urmăresc să-mi înțeleagă și aprecieze munca. Să îi facă să rîdă cu adevărat și să gîndească în același timp. Să înțeleagă că în spatele glumei e un mesaj mai important decît gluma însăși. Am fost întrebat la interviu ca cine aș vrea să ajung. Într-o lume perfectă, cel mai bine ar fi să ajungi comediant ca tine, să ai o voce distinctă, să ai un stil care să-ți definească umorul. Sigur, sunt o grămadă de oameni care mă inspiră, atît comedianți din afara tarii, cît și de la noi, dar este un domeniu în care eu cred că e mai important să fii amuzant tu însuți decît să fii amuzant interpretînd pe altcineva.

 

Ceea ce m-a determinat sa vin la “Romanii au talent” a fost faptul că nu văzusem pînă acum pe cineva să facă stand up și mi se părea că pot să umplu foarte bine nișa asta liberă. Era nedrept față de stand up. Dacă aș cîștiga marele premiu, nici n-ați mai auzi de mine. Aș dispărea vreo 2 ani și m-aș întoarce foarte bronzat.

Cred că oamenii ar cumpăra un bilet la show-ul meu pentru că mi se pare că stand up-ul încă este o formă de divertisment live destul de pură tocmai pentru ca este susținută de plătitorii de bilete. Nu se face stand up la zilele orașului unde vine toată lumea să se hlizească, ci doar în localuri în care spectatorii interesați vin și plătesc un bilet, de valoarea căruia își creează niște așteptări de la show. Atunci sunt atenți și curioși să te audă. Cînd un show este gratuit, ei nu sunt responsabilizați de un bilet plătit, nu îți sunt datori cu atenția lor.

 

Mă aștept ca la “Românii au talent” să fac oamenii să rîdă. Mă aștept să mă recunoască pe stradă și să-mi zică că vor să vină la show, iar eu să le spun unde mă pot găsi. Asta aștept, să mă ajute să devin un comediant mai bun.